nov.- dec. 2009

recomandare: Radu Topliceanu

Despre L'usage du monde -- titlul original conţine un joc de cuvinte practic intraductibil -- s-a spus că este cartea-cult a generaţiilor succesive de globe-trotteri, dar şi de exploratori care nu-şi părăsesc odaia proprie, că este capodopera literaturii francofone de călătorie din ultima jumătate a secolului trecut, dar şi o capodoperă literară pur şi simplu. Nicolas Bouvier se consideră un scriitor-călător şi un vânător de imagini (era şi fotograf); este de fapt, în primul rând, un mare scriitor.
O călătorie nu are nevoie de motive. Şi dovedeşte, în scurt timp, că-şi este sieşi suficientă. Crezi că vei face o călătorie, dar în scurt timp pricepi că ea, călătoria, e cea care te face -- sau desface.
Sunt propoziţiile, adesea citate, pe care le întâlnim în primele pagini ale acestui jurnal de călătorie. Călătoria lui Nicolas Bouvier, care a durat un an şi jumătate, se petrecuse în compania prietenului sau Thierry Vernet, la începutul anilor 1950, debutase la Belgrad şi se sfârşise la Khyber Pass, în Afganistan. La bordul unui Fiat Topolino care-i lăsa adesea în drum, cei doi călători urmaseră un itinerar de un exotism incredibil la vremea aceea. Jurnalul a fost scris de fapt mai târziu; operaţia de decantare a impresiilor acumulate a durat ani întregi, autorul a redactat nenumărate versiuni, cizelând până la perfecţiune fiecare frază.
Sfârşitul călătoriei şi al cărţii aduce concluzia laconică, superb formulată, a scriitorului-călător:
În ziua aceea, am crezut că deţin ceva, un adevăr care-mi va schimba viaţa. Însă nimic de această natură nu e dobândit pentru totdeauna. Lumea trece prin noi ca o apă şi pentru o vreme ne împrumută aparenţa ei. Apoi se retrage şi ne lasă în faţa vidului pe care-l purtăm în noi, în faţa acestui soi de incapacitate capitală a sufletului pe care trebuie să învăţăm s-o suportăm, s-o înfruntăm şi care, paradoxal, e poate resortul nostru cel mai sigur.

nov. – dec. 2009

recomandare: Iulia Nartea

„Sunt mereu foarte sastisită când trebuie să prezint o carte, căci modul tradiţional de a o face, în general, înseamnă să o povesteşti. De fapt, chiar dacă va trebui să spun câteva cuvinte, mi se pare că povestea este destul de mult anecdotică pentru că, dincolo de personaje şi de naraţiune, ceea ce mă interesează pe mine este să vorbesc despre ceea ce îmi place.
Cât despre tramă, nu se petrec enorm de multe lucruri. Sunt două eroine: o fetiţă precoce şi o portăreasă care-şi ascunde bine jocul, încearcând să lase impresia că e doar o portăreasă, ea fiind de fapt foarte citită, foarte erudită şi foarte fină.

Sunt două singurătăţi care, pe măsură ce în clădirea în care locuiesc se petrec anumite evenimente, ies încetul cu încetul din singurătate, se schimbă, se transformă, renasc. Vor trăi o grămadă de transformări interioare. De îndată ce am spus asta, mi se pare un pic superficial. De fapt, când scriu, nu o fac ca să spun o poveste, chiar dacă, la capăt, ea însăşi se povesteşte. Scriu pentru plăcerea cuvintelor şi a stilului; îmi place mult să simt asta scriind texte şi, în plus, să încerc de fiecare dată plăcerea unică de a scrie, într-un mod cât mai potrivit şi cât mai pur posibil, sper eu, ceea ce resimt. Pe de altă parte, povestea şi scriitura sunt pentru mine mijloace de a evoca lucruri care mă interesează şi lucruri pe care le iubesc. L-am auzit pe cineastul Jeunet, referitor la Fabulosul destin al lui Amélie Poulain explicând că, ani de zile, notase într-un carneţel tot ceea ce îl interesa şi tot ceea ce îi plăcea în ideea ca într-o zi să le transpună într-un film. Şi astfel a apărut Amélie Poulain.

Acest roman este, într-o oarecare măsură, acelaşi lucru, adică mi-a făcut enormă plăcere ca, prin vocile celor două eroine, să-mi transcriu iubirea pentru plăcerile cotidiene, pentru artă, pentru Japonia, pentru anumite fiinţe, pentru întâlnirea dintre aceste fiinţe, pentru unele emoţii estetice. Mi se pare că asta mi-a făcut cea mai mare plăcere şi e ceea ce mă interesa cel mai mult. Vă doresc lectură plăcută. În orice caz, sper asta. La revedere şi pe curând.”

Nov. - dec. 2009

recomandare:Miki Gînju şi Gabriela Tokacs

În vara anului 1950, Ricardo Somocurcio trece de la pantaloni scurţi la pantaloni lungi. Petrecerile se ţin lanţ în cartierul Miraflores din Lima, iar viaţa este trăită în ritm de mambo. Până când Ricardo se îndrăgosteşte de Lily. Pentru totdeauna. O pierde şi o regăseşte, mereu sub alt nume, în scenarii variate: Lima burgheză, apoi Parisul revoluţionar al anilor '60, Londra hippy din '70, Japonia modernă. El este "băiatul bun", care visează să trăiască la Paris şi crede că întâlnirile lor ţin de destin. Ea este "fata rea", o aventurieră calculată, care crede că întâlnirile lor tiţ doar de hazard.
La 70 de ani, Mario Vargas Llosa scrie primul lui adevărat roman de dragoste. Un roman despre bucuria şi caznele unei iubiri clandestine urmărite de-a lungul a patru decenii, pe trei continente. Dar şi o cronică a lumii postbelice care, asemenea fetei nesăbuite, a avut nevoie de mult timp pentru a-şi recăpăta inocenţa şi pentru a învăţa să iubească.

Nov.-dec. 2009

recomandare: Gabriela Tokacs

Punct contrapunct (1928), cel mai cunoscut roman al lui Aldous Huxley, aduce în prim-plan problemele societăţii londoneze în perioada agitată dintre cele două războaie mondiale, când noi valori iau locul celor vechi şi lumea încearcă să depăşească momentul unei grave crize spirituale. Multe dintre personajele care defilează în paginile romanului împrumută trăsături recognoscibile ale personalităţilor perioadei, precum D.H. Lawrence şi Katherine Mansfield. Huxley apelează la un set de tehnici inovatoare - monologul interior, contra punctul, decupajul cinematografic etc. Muzica este cea care conferă unitate romanului şi sugerează în mod subtil o cale de salvare din hăţişurile cotidianului.

Nov.-dec.2009

recomandare: Gabriela Tokacs

Palatul Viselor, "cea mai teribilă şi mai nemiloasă caricatură a totalitarismului în descompunere", după cum spunea Andre Clavel, a apărut într-o primă variantă (Slujbaşul de la Palatul Viselor) la Tirana, in 1981, şi a fost interzis de regimul comunist al lui Enver Hodja. Kadare îşi publică versiunea finală în 1990, la Editura Fayard, la scurt timp după migrarea în Franţa. Romanul, probabil cea mai curajoasă carte a lui Ismail Kadare, surprinde coşmarul orwellian amplificat într-o izbucnire violentă a istoriei moderne, împletind într-o poveste atemporală spaimele mentalităţii primitive cu delirul birocraţiei totalitare.

Într-un timp incert (poate începutul secolului XX), sultanul imensului, dar şubredului Imperiu Otoman îngrădeşte libertatea supuşilor, controlându-le visele prin intermediul celei mai înspăimântătoare şi mai misterioase instituţii ale puterii -- Tabir Saray. Aici se angajează Mark-Alem, descendentul unei puternice familii cu rădăcini într-o Albanie reală şi mitică totodată, cel care primeşte sarcina kafkiană de a trece prin filtrul interpretării alegoriile şi enigmele onirice ale unei împărăţii întregi. Cerc după cerc, ca într-un alt infern dantesc, tânărul ajunge până în vârful ierarhiei puterii de unde supraveghează cu ură şi teamă mecanismul orb al poliţiei inconştientului. Insa, inevitabil, fatalismul balcanic il impinge tot mai aproape de prapastia indoielilor: oare un stapan absolut, chinuit de spaima muta de a nu intra el insusi in hatisul propriei masinarii demonice, nu va sfarsi intr-o buna zi condamnat de un vis anonim la dizgratie si uitare?

Nov-dec.2009

recomandare: Gabriela Tokacs

În acest adevărat tratat despre psihologia iubirii, cititorul dornic de informaţii ştiinţifice va găsi capitole incitante teoretic şi practic dedicate relaţiei dintre excitaţia sexuală şi dorinţă, iubirii sexuale mature, pasiunii şi idealizării etc. Dimensiunea inconştientă este permanent menţinută în atenţie atât în ce priveşte pulsiunea sexuală, cât şi în ce priveşte agresivitatea. Când devine obiect al ştiinţei, iubirea – această temă esenţială a vieţii şi romanelor – îşi arată şi părţile întunecate, adică posibilele patologii: narcisism, masochism, sadism. Uneori acestea creează, în mod surprinzător, potriviri confortabile, alteori, cel mai adesea, incompatibilităţi de nedepăşit.
«O carte cu un orizont foarte cuprinzător, care include atât perspectiva biologică, cât şi pe cea socio-culturală. O lectură interesantă atât personal, cât şi profesional.» Ricky Emannuel, British Journal of Psychiatry

Nov.- dec. 2009

recomandare: Miki Gînju

Apărută la Paris în 1975 şi distinsă cu premiul de istorie al Academiei Franceze în 1976, lucrarea de faţă a reprezentat la origine o parte din teza de doctorat a profesorului Neagu Djuvara, teză susţinută la Sorbona, sub conducerea cunoscutului sociolog şi filozof Raymond Aron. Ea se înscrie în rândul acelor tentative ambiţioase de a găsi un sens evoluţiei omenirii, surprinzând constanţe, ritmuri, tipare după care s-ar modela în mod necesar desfăşurarea marilor civilizaţii pe care le putem distinge în cursul istoriei.

Nov.- dec. 2009

recomandare: Miki Gînju

În 1945, Europa era epuizată. Cea mai mare parte a continentului era devastată de război, masacre, bombardamente şi haos. Zone întinse din Europa de Est se aflau sub controlul Uniunii Sovietice, schimbând astfel un regim tiranic cu altul. Astăzi URSS nu mai există, iar democraţiile Uniunii Europene au atins graniţele ...

Nov.- dec. 2009

recomandare: Miki Gînju

Lucrarea monografică George Enescu (publicată în Franţa la Editura Fayard în 2006 şi apărută acum la Editura Institutului Cultural Român în traducerea Ancăi-Domnica Ilea) urmăreşte cronologic biografia muzicianului şi activitatea sa artistică, bogat ilustrată cu decupaje din corespondenţa lui Enescu, mărturii ale personalităţilor vremii, secvenţe din partiturile sale muzicale şi varii opinii critice. Ideea de bază a demersului lui Cophignon a fost aceea că celebritatea sa ca virtuoz al viorii şi dirijor a menţinut în umbră multe dintre creaţiile sale muzicale (pe care puţini – chiar şi dintre muzicologi – le cunosc astăzi).