ând te uiţi pe sondajele de opinie din România privind educaţia, observi o sumedenie de bizarerii. Cei mai mulţi dintre cei intervievaţi sunt convinşi că educaţia nu aduce bani şi nu contribuie cu nimic la o carieră de succes. Sunt iarăşi majoritari cei care şi-ar da copiii la studii măcar cât să ia o diplomă de universitate. Să înţelegem din asta că românii nu doresc nici bani nici carieră odraslelor lor?

 

Dacă analizezi mai atent nu numai ce spun sondajele, ci şi ce auzi pretutindeni în jurul tău, constaţi că trăieşti într-o ţară în care oamenii sunt profund dezamăgiţi de ce se întâmplă cu învăţământul, pe care îl resimt în continuu regres, dar nu pregetă să nutrească aşteptări imense referitoare la atotputernicia acestuia. Dacă un parlamentar se bâlbâie şi face dezacorduri, de vină e şcoala. Dacă un funcţionar public vâră mâna în banii obşteşti, tot şcoala e de vină. Dacă un ziarist prezintă o ştire trunchiat şi tendenţios acelaşi vinovat. Şcoala, în sens generic, de la grădiniţă la doctorat, e responsabilă, prin prezenţa sau prin absenţa ei, pentru ţeava plesnită la reţeaua de termoficare, pentru autobuzul care nu mai apare, pentru kitschul de la televizor, pentru răsteala agentului fiscal… - pe scurt, pentru noi înşine. Numai clasa politică mai concurează învăţământul în materie de culpabilizare. Doar că, în vreme ce de la oamenii politici opinia publică aşteaptă în primul rând soluţia miraculoasă a bunăstării, învăţământului i se cere să cureţe toate mizeriile traiului nostru cotidian.

 

Cred însă că educaţia este altceva şi mai mult decât rulajul neîntrerupt al unei maşinării complicate, numite sistem de învăţământ. Din punctul meu de vedere, educaţie înseamnă întâi de toate un set de valori, cu care insul se confruntă într-o mulţime de contexte, formale sau informale.

„Stai cuminte”, „fii respectuos”, „ascultă de cei în vârstă”, „vezi-ţi lungul nasului”, „n-o supăra pe doamna”, „stai în banca ta”, „nu te băga în vorbă neîntrebat”, „nu te apuca să-i contrazici pe cei care ştiu mai bine” auzim, variaţiuni pe aceeaşi temă, din primii ani de copilărie până la deplina maturitate. Am putea la fel de bine să auzim şi „arată ce poţi”, sau „descoperă-te pe tine însuţi” (ceva asemănător stătea scris acum mai bine de 2000 de ani pe frontonul oracolului de la Delfi!), sau „învaţă să trăieşti şi să lucrezi împreună cu alţii”, sau „obişnuieşte-te să decizi tu pentru tine” dar lucrul acesta se întâmplă arareori, fie că e vorba de familie, de şcoală, de colegii de la locul de muncă sau chiar de discursul public difuzat în mass media.

 

În educaţie e vorba despre valori şi despre oameni. Să-i poţi face şi pe alţii să împărtăşească valorile în care crezi şi să te laşi, la rândul tău, modelat de contactul cu valorile cultivate de fiecare dintre cei pe care îi înveţi e pentru mine miza cea mare a educaţiei.