ă amintiţi pesemne cu toţii vorba lui Cioran „Când ies pe stradă, primul cuvânt care îmi vine în minte este <crimă>”. Evident, potenţialii clienţi ai lui Cioran nu urmaseră un curs de „arta socializării”.

 

Adevărul e că ne raportăm la „ceilalţi” şi îi purtăm în noi în fiecare clipă. Prin chiar constituţia noastră. Respirăm cu toţii în aerul neştiut al „celorlalţi”, aşa cum respirăm în aerul obiectelor care ne înconjoară la tot pasul sau în aerul (nu întotdeauna respirabil, nici el) al propriei noastre fiinţe.

 

Atenţie, însă! „Arta socializării” nu are în vedere morala. Dacă o asemenea „artă” s-ar preda în şcoli, societatea nu ar deveni mai bună sufleteşte, dar ar fi, neîndoielnic, una mai plăcută. Ne-am suporta mai uşor unii pe alţii. Acolo unde ar înceta spaţiul moralei, s-ar întinde cel al politeţii.

 

Dar nu doar de politeţe este vorba aici, nu doar de suprafaţa socială pe care ieşim în întâmpinarea felurilor de a fi ale celuilalt. Este vorba în primul rând de noi. De cât de mult ne-am îngrijit de noi pentru a ieşi, în întâlnirea cu semenii noştri, cât mai avantajos cu putinţă. Până la urmă este vorba de un mod de a extinde graniţele culturii. Poate că „a fi cult” nu presupune doar să poţi spune două vorbe despre Kafka, să recunoşti o frază muzicală din Mozart sau să poţi numi un pictor impresionist. Pentru viaţa noastră cotidiană şi mai ales atunci când, prin profesiunea pe care o avem, ieşim la rampă e bine să ştim că numărul celor care aşează omenirea pe altă orbită e mai mare decât cel al scriitorilor, al gânditorilor sau al muzicienilor. Că există o artă a mâncării, a vestimentaţiei, a amenajării unui spaţiu, a băuturii, a patiseriei, a brânzeturilor, a conversaţiei. Că un pantof poate să fie o operă de artă, aşa cum crearea unui parfum sau a unei prăjituri poate să necesite geniu. „Arta socializării” presupune o mişcare suplă printre toate obiectele lumii noastre la capătul cărora celălalt ne întâlneşte cu graţia noastră dobândită.

 

În fond, în fiecare dintre noi se află doi oameni. Suntem, mai întâi, ceea ce a făcut natura din noi. Dar suntem, apoi, ceea ce am făcut noi cu natura din noi. Acesta e de fapt chipul pe care îl arătăm celorlalţi. Iar chipul acesta, după felul în care am avut sau nu grijă de noi, poate fi nesuferit sau plăcut, seducător sau respingător, stupid sau inteligent.

 

O anecdotă ne spune că sumbrul filozof Schopenhauer stătea într-o seară la o masă în cafeneaua sa preferată. La un moment dat uşa se deschide şi în încăpere pătrunde un individ teribil de antipatic. Schopenhauer îl studiază câteva clipe, apoi, plin de dezgust şi oripilat, se ridică brusc din colţul său şi începe să-i tragă bastoane în cap. E preferabil să facem tot posibilul pentru a nu stârni asemenea porniri când ieşim în societate. Cu atât mai mult când e vorba de oameni care, aşa cum spuneam, apar îndeobşte la rampă. Chiar dacă e foarte probabil că nimeni nu va avea, în ce ne priveşte, onestitatea lui Schopenhauer şi nici irepresibilul reacţiei sale.