Eu m-am simţit bine la Erisma, chiar foarte bine, însă nu de la bun început. Am venit din curiozitate, mai degrabă sceptic, oarecum necăjit că voi lipsi şi mai mult de-acasă, că mă voi lipsi de meciurile de fotbal de sâmbăta dimineaţă cu băieţii, deloc convins că voi primi ceva sau că va trebui să dau ceva. Deşi nu aveam teme, lucru pe care l-am apreciat enorm, aveam în permanenţă senzaţia că nu am timp pentru un alt program. La urma urmei, oricum nu aveam să schimb nimic din ceea ce sunt, căci oamenii nu se schimbă, nu-i aşa?

Mi-a plăcut şi la Scriere, acolo unde am înţeles că stilul este o abatere, dar nu orice abatere este un stil, şi-am înţeles că pentru a fi creativ în scriere, este necesar, nu şi suficient, să citeşti. Dar, mai presus de toate, nu mi-a fost uşor să admit că este mai greu să lauzi decât să critici. M-am simţit din nou la şcoală, mi-am amintit de vremurile de demult, când era uşor, când nu alergam după nimic, dar aveam totul. De la Teatru nu ştiam la ce să m-aştept, mai ales că primisem să mimez caracterul unei caracatiţe. Apoi a venit ziua în care trebuia să vorbesc despre un subiect imposibil, într-o sală rece, neprimitoare, cu o lumină de radiografie, în faţa unor oameni care păreau la fel de speriaţi ca şi mine. Vă amintiţi?

Momentul adevărului nu a fost la Muzeul Ţăranului Român, ci în după-amiaza care a urmat, când ne-am dat cu părerea unul despre celălalt, încercând să ajutăm. Atunci am înţeles, dacă mai era nevoie, că tot ce ni se întâmplă este un test, şi că nimic nu este întâmplător. Ştiam acest lucru, doar că nu-l mai trăisem pe propria-mi piele de mult, îl uitasem. Apoi lucrurile s-au prins din nou în vâltoarea timpului: Vorbire în Public sau pe sticlă, logică, Influenţare, Branding Personal, în mintea mea, toate aceste întâlniri de gradul trei ţinteau către aceeaşi concluzie, care-mi răsună şi- acum: Încercaţi şi puţin altfel! Jucaţi-vă cu viaţa voastră puţin – merită, vă jur! Şi-am încercat: linia ochiului să fie undeva departe, pe linie dreaptă, doar dacă nu vrei să subliniezi ceva privind pe sub sprâncene; transmite energie prin voce, prin poziţie, prin cuvânt sau prin pauză; mişcarea gândului şi mişcarea emoţiei – lasă-le să se vadă; simte camera şi devoreaz-o! Stai drept! Firul, creionul, perna, ziarul, Boghiţă, sunt mică şi foarte dotată...

Despre leadership am vorbit mai puţin, dar l-am văzut, l-am văzut în sală, printre noi, la lucru. Am văzut că înseamnă competenţă şi caracter, că se rezumă la a influenţa, şi că începe întotdeauna cu a te cunoaşte şi cu a te influenţa pe tine însuţi. În fond, cum să te urmeze cineva, când nu eşti în stare să te conduci pe tine însuţi? Am învăţat de la voi că leadershipul nu este despre ceea ce primeşti, ci despre ceea ce dai. Şi-apoi, pentru ce suntem cu toţii aici, dacă nu pentru a da? A da reîmprospătează pasiunea în vieţile noastre şi ne ajută să gustăm din voluptatea creaţiei. Şi am mai înţeles două lucruri, dincolo de leadershipul creativ: unu – noi toţi suntem perfecţi, în imperfecţiunea noastră. Şi-atunci, de ce ne prefacem că nu ştim? De vreme ce suntem perfecţi, de ce nu suntem noi înşine întotdeauna? Doi: înainte de a plonja în ceea ce ne ţine mintea ocupată în fiecare zi, ce-ar fi dacă ne-am lua libertatea de a fi aici, acum, mereu...? Înainte de a vinde fiecare ceea ce vindem, să redescoperim, preţ de o clipă, că suntem vii, unici.

M-am schimbat la Erisma? Poate că nu...sigur nu. Am găsit doar răgazul să mă gândesc la toate acestea şi să decid pentru mine între a fi actor sau spectator. Fără rezerve, fără alte aşteptări, doar atât: să dau, să trăiesc.