Buna ziua! De-acum înainte am să vă povestesc eu. Acum trei luni, când a început toată povestea asta, v-am spus că mă cheamă Roxana Stanciu. Asta era înainte de a intra în Ţara Minunilor. Acolo am întâlnit o mulţime de personaje miraculoase: am intrat întâi într-o grădină cu flori vorbitoare. Pentru mine era un început familiar, pentru că ştiam că florile, în condiţii speciale, vorbesc. Dincolo de uşa asta li se spune cuvinte.  Există, după cum bine ştiţi, flori de lemn, care hârşâie, există flori fade, există flori cu gust de zarzăre, există flori miraculoase, există flori care te fac să pufneşti în râs, şi există flori care te pun pe gânduri. Despre toate florile astea ne-a vorbit o doamnă micuţă, îmbrăcată în alb, cu pălăriuţă şi cu umbreluţă, care a aterizat aşa, ca Mary Poppins, tocmai din Intimitatea secolului al XIX-lea. Dar nu ne mirăm, da? Pentru că suntem în Ţara Minunilor.

Apoi am mers mai departe, am dat nişte crengi la o parte, am intrat într-o poiană şi ne-am întâlnit cu Regina de Cupă şi Motanul de Cheshire. Îl ştiţi, da? Motanul ăla calm, căruia îi apare întâi zâmbetul. Trebuie să ştiţi că n-am fost singură acolo, am fost împreună cu mai mulţi copii, toţi mai mici decât mine. Motanul de Cheshire şi Regina de Cupă au venit împreună, şi trebuie să vă mai spun ceva: în această Ţară a Minunilor, Regina de Cupă e o regină bună. Împreună cu ei, toţi am trecut în partea cealaltă a oglinzii. Şi-acolo am început să facem o grămadă de magii: ne-am atârnat de-un fir de păr, şi am văzut că ne ţine, după aia ne-am făcut mâinile nişte flenduri, ni le-am transformat, aşa, după aia eu am crescut în sus-sus-sus, şi m-am speriat foarte tare atunci, după care m-am făcut mică-mică-mică-mică, şi m-am uitat în jur, şi nu râdea nimeni. Ci dimpotrivă, toţi făceau la fel, şi căpătau putere. De fapt, căpătau puteri.

Şi într-o zi, Regina de Cupă, văzându-ne uşor prăbuşiţi, aşa, a venit în faţa noastră, cum vine ea – ea are buzunare. Regina de Cupă ne-a învăţat pe noi, fetiţele, că e bine să ai buzunare,  să nu ţi le coşi, şi să bagi mânuţele în ele, când trebuie. Eu cred că în buzunare ea-şi ţine r-urile, nu râurile şi ramurile, r-urile de la R, pentru că are nişte a r-uri nemaipomenite. Şi a venit în faţa noastră şi ne-a  spus aşa: Măi copii, eu n-am ce să vă-nvăţ pe voi, totul vine de aici, trebuie să vă locuiţi. Eu oricum sunt uşor schizoidă, pentru că sunt locuită de diverşi îngeri şi demoni, şi acuma e un întreg carnaval la mine-n cap.

Am mers după aia mai departe şi ne-am întâlnit cu Tweetle Dee şi Tweetle Dum. Ei sunt doi spiriduşi foarte simpatici, nu sunt fraţi, dar ne-au vorbit amândoi despre acelaşi lucru, fiecare pe limba lui. Staţi să vă zic: Tweetle Dee e mai tânăr şi mai energic. El e adeptul vaccinului: repede şi scurt. Şi ne-a spus aşa: mult înseamnă puţin, puţin înseamnă mult, şi-a plecat şi-a zis: Ura! După aia, a venit Tweetle Dum. El este academic, şi deci mult mai tihnit, pentru că el e profesor, şi ne-a spus povestea celor trei muşchetari: Ethos, Logos şi Pathos. După aia am ajuns la un râu, şi era un podeţ acolo, şi am trecut podeţul aşa, încet, şi când am sărit jos, l-am văzut pe Humpty-Dumpty. Humpty-Dumpty e un ou – bine, puteţi să spuneţi şi că seamănă cu o bilă albă  sau cu o bilă neagră, depinde cum pică lumina de la reflector pe el. El stă cocoţat pe-o masă şi de-acolo provoacă la dezbatere orice vietate trece prin faţa lui, şi are argumente pentru orice susţine. Apoi am mers mai departe, şi mai erau acolo, ne-am întâlnit cu Pălărierul Nebun şi cu Iepurele Alb. Iepurele Alb fugea tot timpul, e foarte grăbit şi foarte ocupat şi cred că el de-aia nici nu e cu noi astăzi. Pălărierul Nebun, îl ştiţi, omul ăla care tot timpul umblă cu  pălărie, nu pot să vă spun acuma nimic mai mult despre el, pentru că cred că a venit cu familia şi sunt mai mulţi, şi vă spun altă dată.

 V-am spus că n-am fost singură în Ţara Minunilor, am fost cu alţi copii. Pe care sunt tare mândră că i-am cunoscut, pentru că şi ei, la rândul lor, sunt personaje de basm. Alţii numai citesc despre ei în cărţi, eu i-am şi văzut. Erau acolo Peter Pan, bineînţeles, deghizat în altceva, dar cum a început să vorbească ne-am dat seama că  e el. După aia, erau acolo Hansel şi Gretel – ei au venit de mânuţă. Lor le place foarte mult să călătorească şi chiar săptămâna viitoare pleacă în Austria, ţara lor. După aia, era acolo şi Scufiţa Roşie, era şi-o Ileana Cosânzeana, erau şi nişte domniţe, şi-un vagabond, şi mai mulţi cavaleri. Şi ştiţi ceva? Am cunoscut şi stele de cinema: am fost la o Gală de Oscaruri, unde premiul cel mare l-au luat alţi copii, care fuseseră mai devreme, înaintea noastră, în Ţara Minunilor. Şi se vedea pe faţa lor.

Drumul nostru în Ţara Minunilor se încheie azi. Minunile, însă, nu. Le ducem cu noi. Şi dacă suntem cuminţi, foarte cuminţi, s-ar putea să facem şi noi minuni, la rândul nostru, pentru că praful de zâne e la noi. Iar dacă eu am reuşit să vă spun speech-ul ăsta în 10 minute, fără să vă fac aşa, şi fără să mă transform în profesoară, asta este deja o Minune!