O iert pe Roxana, pentru că a făcut foarte frumos aici, pe scenă, pe Cosmin n-o să-l iert, dar asta e altă discuţie. Vă daţi seama că mi-e greu să vin aici, pe scenă, în faţa voastră, după prestaţia Roxanei, mai ales că n-am reuşit să învăţ ceea ce am scris pe hârtiile astea, cu toate astea, sunt mândru de ce am reuşit să fac şi sper că o să vă arăt şi cealaltă parte a rezultzatelor acestui program, la care am participat trei luni.

Acuma, ca să încep totuşi discursul cumva, am aflat de la absolvenţi, de la prima generaţie de Erismatici, că ne va da Cosmin diplomele oricum, indiferent de nivelul prestaţiei de aici, drept pentru care repet că ăsta nu este un test, Oana, pentru mine este altceva, încerc să nu fiu stresat, nu mi-e foarte uşor, vreau să mă relaxez şi să consider pur şi simplu că acest eveniment e o ocazie excepţională de a împărtăşi cu nişte prieteni gândurile mele.
Aş vrea să vă vorbesc, deci, dragi prieteni de la Erudio, despre un subiect des auzit şi dezbătut în aceste trei luni în întâlnirile noastre: este vorba de tipare, şabloane şi clişee ale zilelor noastre, chestiuni care de multe ori sunt atribuite culturilor de tip corporatist. Şi o să fac asta cu scopul clar de a evidenţia rolul nostru şi al Asociaţiei Erudio în această chestiune.

Eu lucrez de mai bine de opt ani într-o corporaţie multinaţională, cu o puternică cultură organizaţională, unde, vă rog să mă credeţi că exemplele de acest gen abundă. Ca un bun român ce sunt, totuşi mi-au venit rapid în minte unele extreme. Şi tot aşa după cum cel mai aprig şi mai vehement naţionalist, de fapt,  anti-maghiar român, este un individ din Moldova, care probabil că a trecut de vreo şase ori prin Târgu-Mureş, şi cam la asta se rezumă experienţa în ceea ce priveşte traiul la un loc cu alte naţionalităţi, tot aşa mă pot gândi şi la un fost coleg de-al meu, care n-a lucrat nici un minut într-o corporaţie, şi care îmi pare că are de dus o cruciadă de-a dreptul personală împotriva tarelor aşa-zis corporatiste. Primesc de la el cu constanţă mesaje şi comentarii în care îmi atrage atenţia asupra neajunsurilor mediului meu actual de lucru. Despre un astfel de mesaj vreau să vă vorbesc acum. A fost publict în Dilema, prin primăvară. Eu l-a primit prin poşta electronică acum vreo lună, pe când eram în plin proces de erudizare. Autorul, un cunoscut şi reputat analist economic, fost angajat al unei multinaţionale, înfierează cu mânie de-a dreptul proletară cam  tot ce-şi putea aduce el aminte din trecutul său corporatist.

 De-a dreptul hilar mi se pare începutul articolului, în care critică orientarea spre profit şi pragmatismul menit să asigure eficienţa într-o corporaţie -  de parcă în alte organizaţii ar fi cineva interesat să lucreze în pierdere. Dacă, şi după ce eliminăm asta, ar rămâne aşa: pe de o parte, o sumă de frustrări penibile, tipic balcanice, care încep de la a analiza beneficiile expatriaţilor   vest-europeni prin comparaţie cu cele ale managerilor locali, şi merg până la a denunţa penibilul activităţilor de team-building, importate la noi odată cu ştiinţa resurselor umane; şi doi, pe de altă parte, o altă sumă de atribute, într-adevăr de analizat, e vorba aici aşa: de amestecarea rigorii europene cu lenea românească, e vorba de carierismul dezumanizat, dus la extrem, în care relaţiile umane au valoare doar în măsura în care asigură promovarea şi succesul. E vorba de încadrarea oamenilor în standarde de muncă, de proceduri, de rezultate, de culturi organizaţionale, valabile oriunde în lume, prin care să se asigure un mediu în care se livrează maximum de randament.

Mai merită menţionat şi faptul că autorul ne anunţă în articol  că a lucrat 11 ani  în acea multinaţională. Sunt sigur că fiecare dintre noi are un punct de vedere asupra acestui subiect. Întrebarea la care cred că ar trebui să încercăm să găsim un răspuns este: ce avem de  făcut? Şi pentru multe dintre probleme am căpătat deja ajutor în aceste trei luni, având elementele teoretice şi aplicate incluse în programul Erisma. Aici am discutat despre libertatea de a critica şi de a avea o opinie. Ştim că mediul de afaceri românesc promovează o cultură a obedienţei, nu a convingerii, după cum remarca acum un an Cosmin în Cariere. Într-o astfel de cultură, oamenii  nu sunt încurajaţi să aibă opinii în mod public. Spun la fel ca şi el atunci: curajul opiniei se poate învăţa, şi chiar dacă începem târziu, mai bine mai târziu decât niciodată. Am exersat exprimarea personală şi prezenţa scenică. Ştim că organizaţiile mari sunt în general rigide şi stopează creativitatea oamenilor. Se încurajează comunicarea la nivel de poştă electronică, şi mai puţin prezenţa publică. Vrăjile denumite Tehnici Teatrale, deprinse de la Oana şi Marian, ne-au învăţat şă ieşim din birouri pe scenă, dându-ne confortul necesar unei prezenţe publice. Am evitat din răsputeri limbajele corporatiste, din mediul de afaceri, discutând deseori despre clişeele verbale, de cele mai multe ori de neînţeles pentru neiniţiaţi, şi trebuie să recunoaştem că ne este greu, foarte greu, să ne dezbărăm de tendinţa de a englezi tot ce ne iese din gură. Nu mă pot abţine să nu citez dintr-un articol recent al unui clasic în viaţă: Ce poate fi mai năucitor decât Mioriţa behăind romglezeşte într-o deplină corectitudine politică? Până la urmă, cum spuneam zilele trecute: e o chestiune de respect faţă de interlocutor.

Tot aici am apreciat promovarea dialogului, înţelegând că din aceeaşi promovare a culturii obedienţei, enunţată mai sus, vine şi obişnuinţa monologului. Avantajele şi secretele unui dialog real ne-au fost arătate de Robert şi de Adi, şi am învăţat să ascultăm cu adevărat chiar şi atunci când atacăm şi dorim să convingem. În fond, e spre binele nostru. Spunea Horia-Roman Patapievici în Politice că un român ascultat e un român câştigat.

În fapt, nu cred că există reţete, şi depinde de noi să facem modelul Erisma convingător din interiorul organizaţiilor noastre. Pentru că dacă noi nu schimbăm mediul în care activăm, este foarte probabil că nimeni altcineva n-o va face. Un proverb norvegian spune: Nu există vreme rea, există numai haine nepotrivite. Trebuie să începem aşa: prin a elimina frustrarea din garderoba românească, în aşa fel încât să putem deveni motoarele schimbării, păstrând, în acelaşi timp, cu discernământ ceea ce e de păstrat din toate culturile cu care ne intersectăm. Şi dacă nu reuşim, nu cred că trebuie să stăm 11 ani în hainele nepotrivite. Mai bine căutăm din timp un alt loc, cu o climă potrivită.

Mulţumesc!