Nu ştiu ce s-a întâmplat cu mine, dar simt că s-a schimbat ceva. Ceva, ca dup-o boală grea, când parcă simt că-mi este mult mai bine!

 Nu sunt versurile mele, mi-ar fi plăcut să fie, sunt versurile lui Marin Sorescu, dar care cred că exprimă foarte bine starea mea de-acum. Pentru că am elucidat un mister. Am elucidat un mister care nu-mi dădea pace de ceva timp şi pe care sunt gata să vi-l împărtăşesc astăzi, înainte de a începe orice discurs. Dintre noi toţi, sau dintre voi toţi, pe parcursul celor trei luni în care ne-am întâlnit, cred că eu am fost cea mai instabilă. Am râs şi-am plâns cel mai mult, spre nedumerirea tuturor, şi într-o zi am citit şi într-o zi am descoperit, şi sunteţi cred primii cărora le împărtăşesc, eu şi cu Codruţ vom avea un copil. Trecem peste asta. Dar am considerat că e corect faţă de voi să vă transmit micile probleme care mă preocupă.  

Astăzi am ales să vă vorbesc despre diversitatea prieteniilor. Cu cât prietenii mei sunt mai diverşi, cu atât viaţa mea e mai colorată. Oamenii sunt atât de diferiţi, încât există toate şansele ca vieţile noastre să fie colorate. Ca să vă fac să înţelegeţi mai bine, o să vă povestesc despre câţiva prieteni. Îi cunoaşteţi, poate, din povestirile nostre, că ei nu sunt normali. Am un prieten cu care nu te plictiseşti niciodată. Tot ce face şi ce spune are ceva aberant. Eu îl cunosc din copilărie, însă Codruţ l-a întâlnit în bancă, unde el îşi instalase o hartă din aceea, cumpărată din Mall, imensă, şi căuta nestingherit în patru labe drumul până la Târgu Secuiesc, spre disperarea tuturor clienţilor, a tuturor funcţionarilor din bancă, şi a lui Codruţ, inclusiv.  Radu nu e niciodată trist, iar optimismul lui îţi dă o stare de bine. Ar fi vrut să vină şi el aici, dar mi-a spus că vine cu o singură condiţie: vrea să ţină şi el un discurs. Ar fi vorbit despre viaţa balenelor albastre şi despre moartea păsării Dodo din Madagascar. Nu râdeţi, vă jur că pasărea Dodo a existat în Madagascar. Radu a fost acolo. Dacă ar fi venit aici, probabil că nici unul dintre noi nu ar mai fi ţinut nici un discurs – Radu este omniprezent, este viu şi fără complexe. Pentru el, viaţa este un joc, şi toate lucrurile se desfăşoară după regula: astăzi nici o regulă. Pare puţin aberant, ştiu, însă, cu toate acestea, Radu este una dintre cele mai complexe şi inteligente persoane pe care le cunosc.

Vreau să vă povestesc şi despre Voinescu. Voinescu este un băiat care joacă bridge. De la el am învăţat diferenţa dintre treflele precise şi jocul natural pe vremea când eu jucam doar bridge şi atât. Voinescu era olimpic internaţional la matematică, fizică, şi cred că şi chimie. Şi dacă în liceu i s-ar mai fi predat vreo ştiinţă exactă, Voinescu sigur ar fi fost olipmic internaţional şi acolo. Voinescu face parte din categoria acelor prieteni cu care e bine să te întâlneşti doar din când în când. O dată, ca să nu te minunezi de micimea cunoştinţelor tale, şi a doua, ca să nu afli mereu  întâmplările care i se pot întâmpla numai lui Voinescu. Voinescu mi-a povestit despre ciudata întâmplare a sosirii unui lift, într-un bloc din Bucureşti, foarte vechi, construit înainte de cutremur, cu lift de metal, cu grilajele întrerupte între etaje. Voinescu mi-a povestit despre dorinţa lui de a vedea când vine liftul băgând capul printre grilaje, exact în momentul când vine liftul. El calculase cu reală precizie probabilitatea ca liftul să vină imediat ce el apăsase pe buton, şi îi ieşise că aceasta era foarte mică. Voinescu trăieşte încă şi-mi face mare plăcere să mă-ntâlnesc cu el din când în când.

Prietena mea cea mai bună este Scuba. Deşi nu eu i-am ales această poreclă, mi se pare că i se potriveşte foarte bine, vine de la personajul animat Scooby-Doo. Ea face parte din categoria acelor femei care, şi la 35 de ani, arată ca o fetiţă de liceu. Scuba a venit la nunta mea îmbrăcată într-o rochiţă neagră, cu un buchet de trandafiri albaştri şi ochelari de soare roşii. A dansat până la epuizare şi toată lumea m-a întrebat cine e domnişoara. E imposibil s-o ratezi, şi imposibil să nu-i zâmbeşti, dar şi ea are un zâmbet fermecător, care te face să vezi şi zâmbetul din ochii ei. Scuba scrie însă foarte frumos. Gândurile ei par pe hârtie nişte rândunele care te duc unde vrea ea. Uneori rândunelele sunt triste, şi pare aproape imposibil de înţeles pentru un necunoscător cum de Scuba poate fi tristă. Dar Scuba are tristeţile ei, la care ne gândim deseori împreună întru găsirea fericirii.

E inutil să vă mai povestesc despre Ştefan, genialul programator de calculatoare, care i-a enervat într-o zi pe americanii firmei la care lucra, deoarece considera că nu-i folosesc potenţialul mental la maxim. Şi pentru care crease un program de calculator care le permitea lor, acolo, să liciteze la Bursa din New York mai rapid cu două-trei secunde decât orice competitor    de-al lor. Enervat fiind, spuneam, pe americani, s-a gândit într-o dimineaţă să le pregătească o surpriză, de-aici, din România. Tuturor celor care lucrau pe calculator mai mult de două minute, le apărea jocul Spânzurătoarea. Ştefan nu mai lucrează la americani, însă a intrat într-un proiect mult mai serios: monitorizează toate mijloacele de transport în comun din toate oraşele României, la toate intervalele orare. Toate tramvaiele, toate autobuzele, toate troleibuzele, şi le-a postat pe internet, poate mai interesează pe cineva....

Nu-i aşa că oamenii sunt coloraţi? De la fiecare am ceva de învăţat, de la fiecare am ceva de primit, pe fiecare îi văd color. Oamenii sunt atât de diferiţi, şi cred că de aceea sunt atât de frumoşi. Diversitatea prietenilor mei îmi face viaţa colorată. Şi vouă vă doresc să aveţi parte de cele mai frumoase prietenii şi de cei mai coloraţi prieteni!