Bună ziua!

Mie mi-era dor să mă urc pe scenă şi să mai povestesc câte ceva. Azi nu va fi despre de ce merită viaţa să fie trăită, sau despre bucuria de a lua totul ca pe un joc; sau poate şi despre asta, dar pe un ton un pic mai grav. Azi, aş vrea să îi cunoaşteţi pe oamenii de plastic din viaţa mea.

 Am la serviciu un coleg care îmi dă mailuri; comunicăm din plin; vreo zece reply-uri, chiar si forwarduri. De văzut, nu prea ne  vedem, că suntem ocupaţi; ne facem treaba. Avem treburi.

Şi mai e vecina şi de la 3, care îşi plimbă câinele. Ea cu oamenii nu prea vorbeşte, şi lumea n-o prea salută, dar câinele e vesel, e viu şi latră foarte tare.  Ah, şi mai e şi directorul de la vânzări. Colegii nu-l prea bagă în seamă, dar cum mai ştie el să învârtă lucrurile. Şi pe clienţi, pe degete, cu râs profesional. În buzunarul mic îi ţine. Cu el vorbeşte şi şeful cel mare, îl cheamă personal să-i dea targetele. Băiatul ăsta...dacă ar avea o forţă de vânzări ... ce treabă ar face!  Dar oamenii nu mai sunt ce-au fost. Lumea asta, sincer, e tâmpită tare; şi neproductivă.  Şi avem atâtea obiective de atins …  De-aia, în organizaţii, indiferent dacă sunt multinaţionale sau nu, avem nevoie de nişte oameni de calitate, care să facă ordine şi disciplină. Să procedurăm un pic şi să normăm.

Sunt de acord, ne dezumanizăm, dar merită! Avem mare nevoie de lideri cu ochi de cauciuc şi comunicare plată. De ce să mai vorbească?  Că doar totul e atât de bine scris pe intranet. Şi oamenii să facă bine şi să mai şi muncească! Că nu-i plătim degeaba. Şi nimeni nu e de ne-înlocuit.

Nu i-am transformat în unelte, în cifre sau în  raţii; ce idee e asta? Că doar îi ducem la team building. Şi se împuşcă ca chiorii cu vopsea. Se descarcă, cu puţină ură, recunosc, dar ce  e rău în asta? Şi îi lăsăm să şi bea, să se  îmbete seara, la chefuri... după ce pleacă şefii.

  Epoca de piatră şi epoca bronzului au trecut de mult, dar, oameni buni, noi suntem cu picioarele adânc înfipte în epoca de plastic. În epoca în care valorile de pe pereţi sunt una, şi realitatea alta. Într-un cotidian depersonalizat, cu plastice umblătoare, niţel ipocrite şi cu prea puţin suflet.

Norocul meu e Sorinache. Colegul meu, care e nebun. El m-a învăţat că trebuie să zâmbesc oamenilor. Ce să fac? L-am ascultat, că doar eu l-am angajat.

Mi-a zis să îi întreb pe oameni ce mai fac, şi ce au mai citit, şi dacă îi doare ceva? Şi că, dacă au nevoie, chiar pot să-i ajut. Şi tot el mi-a explicat că organizatiile nu sunt doar equity, interese de acţionari, norme şi proceduri, brand, implicare la nivelul comunităţii locale, ci că  organizaţiile înseamnă, în primul rând, oameni. De preferinţă vii. Cu care mai trebuie să şi vorbeşti, din când în când.

Şi ştiţi ce? Dacă vorbeşti cu oamenii, ei chiar se schimbă. Vecina de la 3 a început să vorbească. Are dinţii cariaţi, dar zâmbetul e frumos. Căţelul m-a muşcat, dar nu e vina lui – nu-l mai mângâiase nimeni de mult. Iar colegul meu, cel cu mail-urile reply în cascade? Ne-am întâlnit, faţă în faţă. Ne-am şi atins, un pic.

Şi mai ştiţi ce? Eu am mare noroc cu voi. Cu părul Sorinei, care nu se lasă strâns în coadă, cu castanele Monei, cu filmele Oanei, cu barca lui Valentin şi cu povestea câinilor vagabonzi. Am mare noroc...Am mare noroc cu toate astea, şi, bineînţeles, cu cârnaţii bănăţanului.

Pentru că toate astea îmi arată că în jurul meu sunteţi voi, nişte oameni normali şi care trăiţi. Şi care îmi amintesc mereu  să mă dezbrac de plastice şi polipropilene.

Şi pentru asta, simplu, vă mulţumesc!