Am să ramân în România. Şi o să-i conving pe toţi să facă la fel. Am să aştept liniştit dimineaţa la semafor până se face verde, iar dacă cel din faţa mea nu se prinde, n-am să-l claxonez. Dacă cel din spatele meu claxonează, am să opresc maşina, am să mă dau jos şi am să-i spun că e un bou. Şi am să fac aşa până o să-i conving pe toţi, până o să-i dezvăţ pe toţi de claxonat.

Am să cutreier toate restaurantele până o să găsesc un chelner despre care să spun: „Omul ăsta n-ar putea face nici o altă meserie mai bine”. Şi dacă până atunci o să găsesc o grămadă de indivizi care or să creadă că e o chestiune de neşansă că eu stau jos şi ei stau în picioare, am să le spun câtă incompetenţă zace în ei, am să le chem şefii şi am să le spun că habar n-au cum se conduce un restaurant, şi am să am tot timpul pastile de ulcer la mine.

Am să mă bucur de un loc de muncă cu un şef care să mă facă să-mi fie ruşine de cât de puţin ştiu, cu colegi care să mă facă să mă simt bine, şi cu subordonaţi care să-mi spună că viaţa lor e mai mult decât acele ore de muncă.

Şi am să râd pe stradă, că doar aşa vor râde toţi la mine. Şi dacă n-o să am curajul să fac toate astea, şi dacă o să mă apuce tristeţea şi o să cred că există atâtea alte locuri pe lumea asta şi nu merită să mă chinui eu aici, o să plec, şi o să vă conving pe toţi să faceţi la fel.