Primul spectacol muzical din istoria Clubului de teatru Erudio a avut loc!

Este vorba despre Vrăjitorul din Oz, spectacol căruia i s-au adăugat versurile Roxanei Stanciu, pe muzica formaţiei ABBA, şi dansurile coordonate de Iuliana Costiniu, sub regia artistică a Cameliei Andriţă. Un spectacol cu coloană sonoră proprie şi muncită, cu repetiţii multe, cu reluări, schimbări de roluri, cu ghinioane, bucurii, multe greutăţi, satisfacţii construite cu migală, cu multă drămuială de emoţie şi cu multe emoţii de-a valma, în săli de repetiţii total neprietenoase sau mai reuşite, cu papuci de dans tociţi şi prăfuiţi, cu pletele fetiţelor nervos date după ureche, cu felul unic al fiecărui copil şi cu răspunsul fiecăruia la toată munca asta îndârjită.

Producătoarea ne povesteşte: „Îmi vin acum în minte repetiţiile, în culorile în care ştiu că îmi vor râmâne imprimate: Mara, într-un mimetism uluitor, nu numai că ştie rolul fiecăruia pe dinafară, dar ştie şi pe dinăuntru intonaţia fiecărui copil când îşi dă replica şi poate ţine oricui locul la repetiţie, momentul de final de repetiţie la Arcub, când a apărut din atmosfera magică dansul de final de spectacol, ambiţia Petrei şi evoluţia ei constant crescătoare, caietul ei de repetiţie cu bibiluri desenate, repetarea de zeci şi zeci de ori a mişcărilor frânte de Sperie, până să le prindă şi să le facă cu uşurinţă, Mihnea aşteptând pe banchetă să-i vină rândul, plictisit de reluările fetelor şi izbucnind câteodată cu ochii aruncaţi în tavan: ‘Of, doamne, de câte ori mai facem ?’, Roxi izbucnind ca un buton de pix dintr-un colţ al încăperii, repezindu-se cu un vagon de emoţii sau cu câte ceva ce nu-i convine, întotdeauna într-o iminenţă de catastrofă, Iuliana concentrată serios sau fluturaş, cu lacrimi în ochi că nu se poate enerva de-adevăratelea sau nereuşind să se abţină din râs când o ia vrăjitorul pe sus, Sonia planând tot timpul cu coşuleţul, cu mişcări lente sau intervenind  cu comentarii filozofice nesolicitate, dar care precizează întotdeauna momentul, Andrei zmotocind restul copiilor într-o chirăială generală, sau prinzând – radar -nemulţumirile trupei, sau, în mijlocul unei repetiţii care întinsese nervii tuturor la maxim şi dincolo de el, lansând o bâlba epocală: Vrăjitorul, îngrozit că a fost deconspirat îl zmuceşte pe Toto şi-l face să tacă, şuierându-i ameninţător: ‘Taci, să nu te-audă sfetnicii mei!’. Andrei se concentrează la replică, priveşte în jos, trage aer şi o dă cu glas de George Calboreanu: ‘’Taci, să nu te-audă bascheţii mei! Ei mă cred un mare vrăjitor!’ O trupă care a trecut prin bune şi rele, care a învăţat şi s-a bucurat şi cu care am încredere că pot construi orice fel de spectacol de copii ne imaginăm.”

Mai jos sunt impresiile câtorva dintre ei, într-un amestec uluitor de copilărie şi maturitate, vărstele ce le însoţesc numele sunt reale! Citiţi-le şi urmăriţi-le spectacolele!

Sonia Stanciu, 7 ani (Dorothy)

Mie spectacolul acesta mi-a  plăcut foarte tare, la fel şi primul. Mi-a plăcut să trăiesc experienţa de a fi pe scenă, mă simţeam ca şi cum aş fi fost la mine acasă. De fapt, îmi place mai mult mirosul de scenă decât cel de acasă! La început eram foarte emoţionată, nu mai puteam să mă mai gândesc, dar după ce am intrat pe scenă m-am calmat imediat şi m-am simţit foarte bine. Mă simţeam ca şi cum eram chiar rolul pe care îl jucam şi mi-a plăcut de toată trupa.
Spectacolul acesta a ieşit extraordinar!

Iuliana Nyerges, 10 ani (Toto)

Pentru mine  această experienţă a fost una unică. Pe lângă că am cunoscut oameni extraordinari, am învăţat multe şi mi-am descoperit un talent ascuns. Pe bune, dacă nu participam la acest proiect, rămaneam cu ideea că sunt făcută să fiu reporter. Mulţumesc celor care au muncit ca să ridice acest spectacol, colegilor mei şi persoanei care a avut această idee extraordinară. Sperăm că publicul s-a simţit  bine la spectacolul nostru (exact cum ne-am simţit noi) şi că am făcut părinţii să fie mândri de noi.

Mara Agha, 8 ani ( Altineza, Regina Şoriceilor)

Acest spectacol a fost o bucurie pentru mine.  Toţi:  Dorothy, Toto, Sperie, Omul, Leul şi Vrăjitorul s-au descurcat de minune! E meritul tuturor. Dar le mulţumesc şi Cameliei si Iulianei că ne-au ajutat să nu ne facem de râs.

Petra Hosu, 9 ani ( Sperie-Ciori)

Mie mi-a plăcut foarte tare, chiar dacă am fost uneori certaţi. Pe scenă am avut, la început, emoţii, dar apoi parcă eram la repetiţii. Mi-a plăcut să fiu Sperie-Ciori foarte tare. Eu cred că a fost tare că am cântat şi am dansat, chiar dacă ne-am supărat uneori;  apoi ne-am împăcat. Îmi pare rău ca s-a terminat aşa de repede.

Roxana Caia, 10 ani (Leul)

Păi...Pentru mine a fost o experienţă fantastică. Una în care trebuie să ai MUUUULTĂ răbdare şi CONTROL DE SINE. În principiu, controlul de sine este pentru a-ţi transforma emoţiile distructive în unele bune... Greu, dar toţi am facut-o, şi iată-ne actori pe scena Teatrului Ion Creangă. Revenind la părerea mea despre spectacol, prefer să fac haz de necaz. Pentru cei din culise - stiţi că am pornit  cu stângul la al doilea spectacol, restul... Mai vedem, trebuie să ne gândim dacă putem dezvălui secretul.... Mă bucur foarte mult că am avut un public SUUUUPER DRĂGUŢ, (iar celor care au fost în sală, le mulţumesc foarte mult, fiindcă nici nu ştiţi ce greu ne-a fost la începutul piesei). Una peste alta, piesa cred că va putea fi jucată pe Broadway, noi jucând pe acea scenă... Mă şi văd acolo. Dar pentru asta, măcar jumatate din public să vină ca să  ne încurajeze. Cam atât despre al doilea spectacol. Cât despre primul, a fost THE BEST EVER. Poate şi pentru că nu aveam muzica şi dansul care ne-au adus un supliment de emoţii, dar şi de valoare. Mie, recunosc, mi-a fost frică că nu vom depăşi un anumit moment din piesă. Am început să gem încet în culise lângă Roxana cealalaltă, apoi m-am îmbărbătat şi mi-am spus: "Că-i de bine, că-i de rău, trebuie să o facem". Şi la primul spectacol am avut emoţii, dar nu aşa de mari ca la cel de-al doilea, şi eram sigură că va ieşi super (aşa a şi fost )... Cam atât despre spectacol.

Roxana Stanciu