Ora 10.10, dimineaţa. Intru în teatru. Adică in-tru în tea-tru!!!! Cobor târâind într-o mână valiza pe roţi, cu toată recuzita mea, iar în cealaltă mână ţinând costumele în huse. Mă întreb dacă n-ar fi trebuit să
pun pe cineva să mă filmeze, cum vin eu aşa importantă şi cu treabă exact la Nottara. Cobor scara în ghioc neterminat şi-mi vine să-i număr treptele. Trec de pe mozaicul din travertin pe lemnul sălii. Culoarul cu
scînduri negre, tocite îmi arată scena, în întuneric de basm. Mijesc ochii să zăresc pe cineva cunoscut şi nu văd pe nimeni. Zicea Oana că ajunge mai devreme să facă luminile; uite că n-a ajuns. Pe scenă - o scară
crăcănată. Deodată, o umbră se întoarce cu faţa şi-o văd izbucnind într-un „Bună dimineaţa!!” inconfundabil. Stătea cu spatele şi fiind în negru, se confunda cu scena. Răspund de bună dimineaţa şi-mi fac un nod
în cap zâmbindu-mi; bună găselniţa asta: „Oana se confundă cu scena”.
De fapt au mai venit câţiva. Doina a adus cafea. Are cercei roz. Lui Adi îi apare întâi zâmbetul. Dan ţopăie. Îmi pun bagajele de-a valma pe scenă. Monica apare in vernil pastelat. Dom’ profesor – acolo, prezent.
Veta mea – cu fuste-n pungi. Daneza – veselă şi eficientă – săndaluţe şi sacou roşii, sarmale blonde. Doina, de pe Pluto, mă întreabă descoperindu-mi bagajele: „Tu pleci undeva?”. Miki apare în vocalize, Gabi întârzie enervant.
Ne mişcăm mult şi cu rosturi uitate de la primul pas. Hai să-mi plimb emoţiile şi pe sus prin cabine. Cineva anunţă că la etaj sunt două cabine pentru fete. O zbughesc sus, m-aşez într-una şi-mi desfac parafernalia:
perucile, caniota, faţa de masă, pana de păun (draga de Daria, să ştie ea unde-i o pană din masca ei veneţiană!), decoraţia de Crăciun, pantofii Ziţei, pantofii de madam Protopopescu, poşetiţele, şalul, florile Ziţei, agrafe,
cosmetice. În curând apare Dana care-şi etalează tacticoasă, în ordine, ca la expoziţie, 184 de sticluţe şi borcănaşe pe măsuţa din faţa oglinzii. După ce mă holbez o dată la ele şi întorc capul spre vraiştea de la mine, mă
loveşte o imagine şi mă întorc la muzeul de cosmetice: Maică Precistă, le-a pus după culori, în 30 de secunde!!! Mă mir singură, în aparte, cu voce tare, doar suntem la teatru. Tre’ să le miros. Mai tîrziu, c-acum n-am stare.
Încep repetiţii de intrări şi ieşiri. Toţi în culise, ca copiii la grădiniţă pe culoar, când se-mping pe hol. Când Oana strigă „Schimbare!”, porneşte o fojgăială infernală şi se-ntâmplă tot ce nu trebuie: tropăim
ca elefanţii în culise, ne-mpingem şi chicotim. Îi văd vânzolindu-se şi mă uit la ceas: cineva intrase acolo, sub cadran şi mutase ora cu două ceasuri mai târziu. În afara mea lumea se mişcă cu încetinitorul: plutesc tare
încet scaune şi un lighean, apare masa, în zbor planat, cineva îi aşează la infinit faţa de masă, scaunele de la careul de dame apar târziu, tare târziu, uşa batantă de la intrarea în sală scărţâie mult până s-apară Gabi şi
Miki înotând în miere, la „Căldură mare” băieţii vorbesc gros şi rar, lungind cuvintele. În mine e o cascadă ce nu se opreşte din cădere, că nu găseşte-un perpendicular pe ea; şi cade şi cade tot mai repede, pentru că pe măsură
ce mă uit la timpul încetinit din afara mea, alunec mai repede şi mai repede.
Ne oprim la un moment dat şi ne dăm seama că nu am mai mâncat de câţiva ani. Mâncăm nişte carton expandat cu ciuperci sau salam sau ceva. Îi zice piţă. Băieţii au întins pe nişte măsuţe puse una lânga alta nişte
cutii mari: o cutie mare, o salată mică, o cutie mare, o salată mică. Ne aşezăm, cocoşaţi, cuminţi şi înfometaţi în jurul cutiilor. Mă uit la ei cu drag amuzat şi mă scol să mă duc la o cutie mai îndepărtată. Din sala mare
a teatrului ies actori de la o repetiţie. O doamnă actriţă grasă străfulgeră cu privirea manifestarea noastră primitivă, pe noi, mesele, apoi razant podeaua, într-un tunel înşurubat până în parcarea din faţa magazinului Eva.
Cumplită uitătură!. Ruşinată, scot pizza nemuşcată din gură, ţin felia în mînă şi mă uit cu interes mitocănesc la plafonieră. Doamna trece. Mie-mi vin sufletul şi foamea la loc şi m-apuc de mîncat. Cineva cere şerveţele. Nu
mai sunt decât două într-un pacheţel de şerveţele de nas. Marian se apucă să le desfacă pe rând şi să le rupă în câte-or fi, ca s-ajungă. Oana se supără pe Ministerul de Externe. Daneza pe mine că n-o las să-i tihnească. „Ce
dracu’ să-ţi tihnească, ţi se umflă cartonu’ ăsta-n burtă, mai bei şi apă, umblăm dup-aia ca trupa pe butoaie!”
Apoi toată viaţa noastră trece în culise: machiaj, costume, lucruri rînduite, eu fac aia, tu faci aia, „da’ nu mă-ntrebi, ţaţo”, fard anticearcăn, Adi umblă în trenciul închis la gât ca să transpire de august, Dana
pregăteşte găleata de scandal, „Bonsoar-bonsoar”, Oana plimbă halba, Monica îşi pune peruca cu înţelepciune pe unul din becurile aprinse din lateralele oglinzii de machiaj, Gabi mişcă mic degetele în papuci, verific mătura,
„pardon, domnule, nu-ţi permit”, Miki o rostogoleşte pe Zoe, Doina fuge de machioză, Dan mestecă toată guma de mestecat din emisfera nordică, „mă ştii tu, Ziţo, când zic o vorbă, e vorbă”, zice Veta ardeleneşte, Oana aduce
o trusă de machiaj cât o geantă de prim ajutor de la Medicover, toate de-a valma, o lume întreagă rostogolită în culise, în întuneric.
Spectatorii vin, sala se umple, ei sunt în lumină, noi în întuneric. Aud, liniştitor pentru mine şi zglobiu pentru toţi, vocea Soniei. Zâna ei bună, sau poate Găbiţa, o aşeză în colţul de unde apar eu. O simt după
cortină la 3 metri de mine. Repet textul încontinuu de vreo şapte ore, cîte două rînduri deodată.
Cosmin începe. Şi introduce şi introduce şi, când termină de introdus, se stinge în sală lumina. Se aprind reflectoarele pe scenă. Imediat lângă mine, la un pupitru lângă care s-a aşezat Marian pe scaunul de sufleur,
la intrarea din culise în scenă, regizoarea tehnică aprinde o luminiţă mică. E luminiţa de miracole. Din acel moment îmi dau seama că timpul curge cum îmi convine mie: am timp să-mi pregătesc intrarea, am timp să mă concentrez
pe mişcare şi vorbă simultan şi consecutiv, am timp să mă anunţ ce voi spune în continuare, am timp să-mi calculez următoarea replică. Am timp. Îmi iau timp. Din timpul de afară îmi iau timp pentru cel din mine. Văd sala,
îi simt în culise ţinându-mi pumnii, îl văd pe Marian pe scaun, cu genunchii apropiaţi ca fetele, să nu-i cadă foile, văd şnuruleţul de la poşetuţă că se-ncurcă şi-l desfac, o simt pe Veta de nădejde lângă mine, pantoful Ziţei
pică la timp, mitocanul e un domn, nu mă dezamăgeşte. O senzaţie de bucurie enormă pe care o drămuiesc nemţeşte şi care se duce până în unghii şi în gene. Haine zburate peste cap, peruca jos, altă perucă, altă rochie, oglinjoară
- oglinjoară, unde-i Zaraza de odinioară?
De Sfântu Gheorghe, în sala George Constantin.
De 23 aprilie, în aceeaşi zi când, cu sute de ani în urmă, se născuse Shakespeare şi tot de 23 aprilie, dar ani mai tîrziu, murise.
Va trebui, cândva, după spectacol, să scriu despre luminiţa de miracole. Să scriu cronica după evenimentul Erudio, ca s-o pună Adi pe site.
.jpg)
