|
Anul ăsta, Oscarul l-a luat echipa Elumni - Erudio Alumni. Ce, nu credeţi? Nu exagerez nici o ţâră. Staţi aşa binişor, că vedeţi acuş-acuş cum s-a făcut.
Pe scările Operei Române, luni seara, o gramadă gălăgioasa de bărbaţi bine si doamne vesele ca nişte pitulici exersează zgomote de susţinere pentru echipa celor 18 minunaţi, pe care îi aşteaptă să apară dintr-un fel de
locomotivă albă de nuntă. Eu am ajuns în ultimul moment. Alţii veniseră mai demult şi aşteptaseră destul. Era cam frig, mai ales pentru fete. Oana Pellea (de ce oare îngerii buni se îmbracă în negru? Probabil pentru că ar
fi prea bătător la ochi, mă gândesc, dacă s-ar mai şi îmbrăca în alb), cu genunchiul proaspăt reparat după operaţie, sprijinindu-se de o coloană şi uşor zgribulită aduce puţin cu pisoiul din bancul cu motanul tată şi pisicul
fiu aburcaţi pe acoperiş după lecţii de viaţă. Dar a venit acolo să susţină echipa şi nimic nu o poate clinti.
Aţi văzut filmul „Apollo 13” cu Tom Hanks? Scena aia emoţionantă de la început, filmată cu încetinitorul, când astronauţii apar în culoarul ce îi duce doar către naveta spaţială, când boborul îi aplaudă şi le urează succes?
Mai am una de referinţă: când echipa de elumnişti coboară din asta- căreia- nu- pot- să-i- spun- maşină- pentru- că- atunci- ar- trebui- să- spun- că- restul- lumii- venise- în- nişte- galoşi- pe- care- îi- parcase- în-
faţa- instituţiei- de- cultură.
Fetele „resplendente”, toate cu rochii lungi, de tafta (ahhh, ce foşnet minunat!!!), de mătăsuri, de danteluri şi sclipirici cu măsură; asta pentru ca fiecare dintre ele îşi donase – într-un gest inegalabil de altruist
la fete, dar de înţeles la aşa o lucrătură de echipă – propria rezervă de sclipirici de prin cutiuţele magice de acasă lui Miki, care ne-a luminat pe toţi când a apărut. Aşa frumoase şi ochioase şi decoltate au coborât,
că am zis că ni le fură cineva înainte să le aratăm la juriu. Aiurea! Lângă fiecare dintre ele s-a aşezat o colecţie de motani de paradă la ţol festiv. Am chiuit cu toţii la ei, am fluierat, am urlat, am hăhăit, am ţopăit.
Aplaudatul a fost cel mai banal lucru pe care l-am făcut.
În foaierul Operei, atmosferă festivă: lume îmbrăcată cu grijă, feţe tonice (nici o mutră flască sau tragică, cu care suntem atât de al dracului de obişnuiţi), miroseai în aer o aşteptare înfrigurată. Nu exagerez deloc.
Întrebaţi-i pe cei care au fost şi-o să vedeţi. Dar nu pe Marius Perşinaru, pentru că deşi e binevoitor şi vă va răspunde, e şi foarte inginer – după cum nu uită să-mi precizeze de fiecare dată când îl rog să descrie ceva
– şi nu are cuvinte multe la el. El a fost însă, pe tot parcursul galei, unul dintre cei mai zgomotoşi şi generoşi suporteri (că nu pot să spun susţinători fervenţi, ar suna prea delicat comparativ cu contribuţia lui), atât
ai elumniştilor de la Erudio, cât şi ai firmei Xerox, şi ea cu film nominalizat la mai multe categorii de premii.
Ca să nu uităm că trăim în „Românica-te-iubim,/Că-ca-tine nu găsim”, constatăm în sală cu tristeţe că organizatorii au decis să dea liber plasatoarelor (opera are relaş lunea, nu?), iar invitaţii ar face bine să-i ardă
scurt - de încălzire şi team-building – un concurs de orientare turistică prin sală, ca să reuşim să stăm grupaţi pe echipe. Şi a-nceput, drăgăliţă doamne, o fugăreală cu trene, coate, sughiţuri şi tupeu, unde au avut câştig
de cauză două categorii privilegiate şi Oana Pellea: tinerii agili şi frumoasele cu decolteuri de vise. Primii îşi faceau loc prin mulţime că asta e meseria lor, a doua categorie împietrea lumea pe loc iar ele treceau regal,
fiindcă cei care le lăsau să treacă oricum se considerau mai caştigaţi să stea pe loc, că poate zăreau în trecere vreun colţ (pardon, vreo unduire) de paradis şi „dă-le dracu’ dă locuri pă scaun, că doar n-om rămâne d-ampicioarelea!”,
după cum sănătos a remarcat un domn. Iar Oanei îi ţinuse Cosmin loc. Nefăcând parte din nici una dintre categorii, mi-am găsit mult mai târziu un loc şi era chiar unul bun.
Gala începe cu o provizie nouă de bancuri proaste din partea celor doi prezentatori, aleşi parcă în răspărul şi în ciuda festivalului. Ai fi crezut că de la cele două seri de vizionare se prinseseră că glumele de autobază
nu sunt apreciate în situaţia asta. Aş! De unde? Cu o îndârjire de care numai persoanele cu un bun-simţ îndoielnic ştiu profita, s-au apucat iar de prezentat. Oare astfel de personaje se uită vreodată la reacţiile majorităţii
publicului? Le trece vreodată prin minte, măcar aşa, ca fulgerul de repede, că neam-prostia şi ieftineala de spirit nu îi amuză chiar pe toţi? Ce-ar fi să se inventeze şi să domnească – autoritar şi fără drept de apel –
un CNA care să taxeze umorul de proastă calitate? Chiar! Ce-ar fi dacă „mitocanul” nu ar mai trebui să se uite la televizor ca să râdă? Ce-ar fi dacă persoanele publice, care au de ţinut un speech, ar primi amendă pentru
bancuri proaste? Mda, ştiu, sunt cam truli-luli. Bine, să ne-ntoarcem la artiştii noştri fini şi adevaraţi şi de bună calitate, că de-aici am pornit de fapt.
Încep premiile. Diverse persoane, alese după criterii la care nici organizatorii nu cred că pot răspunde coerent, vin pe scenă şi primesc un cutter roşu (bravos pentru organizare, iarăşi o alegere nimerită!); o reacţie
general umană îi va face – pe mai mult de jumătate din cei care au pus mâna pe instrumentul periculos în acea seară, pe scenă – să rostească o prima frază din care nu lipsesc cuvintele „a tăia” şi „vene”. Întotdeauna un
pic de pericol potenţează emoţia. Şi vice-versa. La fiecare nominalizare – Erudio are 5 din astea – galeria noastră, aşezată în grupuri compacte în sală răcneşte ca pentru ultima oară în viaţă. În dreapta mea, Adi – care
nu a fost niciodată pe un stadion la un meci de fotbal – îşi bagă două degete în gură şi fluieră ca un apucat. Ies un pic din mine, mă duc puţin mai în faţă, aşa cam în capul omului din faţa mea şi mă uit la noi doi. El
este soţul meu. Eu îl iubesc. Apoi mă întorc la mine şi mă iau de unde m-am lăsat. Mi se creponează un gând, imaginându-mi ce ar urma dacă s-ar întoarce cineva să-i facă observaţie că nu se fluieră la Operă ca pe tarla.
Lumea ţine însă la viaţă, nu-l dojeneşte nimeni şi gala reuşeşte să depăşească un moment critic. Nu pot însă să nu mă minunez, again and again, cu câtă repeziciune deprind băieţeii prostiile, indiferent de condiţiile de
hrană, atmosferă şi căldură sufletească la care au fost supuşi din copilărie. Eu doar ţipam isteric şi dădeam dezarticulat din aripi de fiecare dată când auzeam cuvintele „Erudio – Elumni” dar, după cum ştim cu toate, fetelor,
nu-i aşa?, o măsură cumpătat aleasă de isterie poate avea rezultate bune mai mereu. Adi-mi citeşte gândul şi-mi răspunde din priviri că nu se pupă cumpătarea cu isteria. Îl concediez, că n-am timp acum de prostii de-astea
şi mă-ntorc la scenă.
Şi vine şi rândul Premiului pentru cel mai bun actor în rol principal, unde ne pierdem şirul şi măsura de tot. Mircea nu e acolo să-şi ia premiul, Oana – prietena lui – se îndreaptă senină spre scenă să-l primească în
locul premiatului, în stupefacţia generală, pentru că nimeni nu anunţase că actorul nu e prezent. Mă rog, Oana primeşte şi mulţumeşte frumos, sala aplaudă cu generozitate, noi zbierăm să ne salveze cineva.
La premiul pentru cea mai bună interpretare feminină, o zână aurie, cu bucle blonde, care a fost prezentată drept Cristina Cioran, ratează din start empatia cu publicul, alegând masochist sictirul: ne
declară de la început scurt, cu scârbă nemărginită şi privire acră: „Văd că vă distraţi foarte bine acolo în sală! N-am înţeles de ce!” Publicul, politicos, nu-i răspunde pe măsură. Adi, nepoliticos, îi arată nişte direcţii
în care doamna s-ar putea îndrepta imediat după această replică. Doamna, slava bogu, nu are cum auzi.
Eeeei, şi se anunţă premiul pentru cel mai bun film prezentat în festival. Se citesc nominalizările şi înmărmurim. O fracţiune de secundă, de emoţie, am senzaţia că se numeşte căştigătorul, care nu e Elumni şi simt că
mor de părere de rău. Îmi revin însă repede şi-mi dau seama de eroare. Florin Zamfirescu – preşedintele juriului – e pe scenă şi calibrează cu mult stil tensiunea. Bine că e el cel care deschide plicul. Şi citeşte câştigătorul
şi... the hell breaks loooooose!!!... sărim în picioare, aplaudăm, pe mine mă pufneşte plânsul de bucurie, şi mă întorc spre Daneza care era în rândul din spatele meu, în stânga, aşezată strategic la margine de rând, că
doar-doar o trebui să se ducă pe scenă. Şi porneşte Daneza ca o regină şi, uluitor pentru mine, dar perfect normal pentru ea, reuşeşte să nu se prăvălească în coborâre pe scări, nu se împiedică nici la urcarea pe scenă,
aşa că majoritatea pericolelor fizice par să se fi terminat. Sala n-o lasă să vorbească, o aplaudă. Reuşeşte la un moment dat să înceapă, ne-o zice p-aia cu fluturii în stomac, după care anunţă brusc că nu mai are stomac.
Hait! De panică încerc să fac planuri de avarie la catastrofa care mi se pare iminentă: ce ne facem dacă se prabuşeşte acolo? Avea în faţă un soi de pupitru de carton care se clătina doar cu două nenorocite de microfoane.
Cei doi prezentatori, vădit impresionaţi de moment şi de ea, se aflau la o distanţă prea mare ca s-o prindă în cădere. Şi nici măcar nu-mi imaginam un leşin elegant de damă cu camelii, la care ai timp să intervii. Aveam
în cap mai degrabă o scenă din desene animate cu dispariţii bruşte şi decor prăbuşit catastrofic. Mă uit în sală. Cine s-ar putea duce? Caut locul lui Adi Pop. E liber! Alături, Rodica dă disperată din mâini în sus, făcând
cuiva semne să coboare. Îi urmăresc privirea. Din tavanul Operei atârna un decor serafic: pe un leagăn ce cobora de sus, făcut din flori împletite şi împodobit cu fluturi, porumbei şi îngeraşi rubensieni, se dădea uţa Adi,
cu picioarele artistic aşezate ca balerinele, unul peste altul, cu o mână ţinându-se de leagăn, iar cu cealaltă dirijând cu pana faimoasă o orchestră pe care n-o vedea decât el. Halelluja brothers! Ăsta până nu termină de
dirijat nu poate fi dat jos de acolo. Altcineva! O mai fi având careva speech pregătit? Ha! Ne scoate îngerul nostru, ştiu, gata! E singura care poate! O văd pe Oana Pellea radioasă. Ba nu! Stai că-i încă beteagă de-un picior!
Ar dura o veşnicie să ajungă la dracu-n praznic, acolo pe scenă. Oricum, ar declanşa o desfăşurare de forţe care ar antrena o grămadă de lume. Nu merge. Dar Daneza NU CADE! Nu cade domnule, ba mai mult decât atât, vorbeşte
şi ia sala şi o duce unde vrea ea, adică la răsturnarea regulilor stabilite cu stricteţe de organizatori: ne ţine un model de discurs de celebrare şi îi cheamă pe scenă pe toţi cei implicaţi. Şi se urcă cu toţii frumoşi
şi fericiţi acolo, lumea îi aplaudă, e momentul lor de glorie, pe care îl trăiesc şi eu alături de ei bâzâindu-mă zgomotos: Adi Pop, Dan Broască, Florin Rădulescu, Oana Ciornei, Adrian Amariei, Oana Bornaz, Cosmin Alexandru,
Miki Gânju, Gabi Stanciu, Mădălina Apostolescu, Dan Damian, Gabi Tocaks, Claudia Iacobuţă, Monica Udrescu şi, bineînţeles, cel care i-a ţinut să nu deraieze afară din peisaj, Marian Popescu. Toţi şi-au făcut loc către scenă
şi au ajuns relativ repede acolo; singurul care şi-a luat tacticos tot timpul pe care l-a crezut de cuviinţă şi a călcat încet către glorie a fost Gabi Stanciu, care parcă ducea pe umeri – şi la propriu – tot materialul
rulant de la metrou, aşa de apăsat mergea. Lipsesc din păcate Mircea Ţiplea şi Dragoş Bucurenci. Şi toată sala îi felicită în faţa lor şi toţi recunosc cu generozitate că elumniştii au fost cei mai buni.
La petrecerea care urmează se ţin toate speech-urile pregătite pentru restul de premii într-o furtună de aplauze: Daneza iese de după o perdea de catifea vişinie care ascunde closetul şi ne rosteşte speech-ul pentru scenografie,
Adi – cu efectele speciale – scoate pana („e aia originală!”) şi-i spune povestea, iar Dan Broască ne regalează cu o demostraţie de „sit-down” comedy care face extrem de periculos mâncatul pentru ceilalţi, pentru că n-aveam
timp între două îmbucături de terminat de râs şi atunci riscam ori să-nghiţim pe trahee, ori să-i împroşcăm pe cei din faţă cu orice-a fost cu doar câteva secunde mai devreme mult mai elegant în farfurie. Gabi Stanciu are
o mutră împietrită şi întreabă din când în când dacă e adevarat ce s-a-ntâmplat, iar apoi se întoarce la un soi de levitaţie.
Mă întreb cum o să fie oare la anul? Ce efort de organizare, şi apoi de voinţă, şi apoi de imaginaţie, şi apoi iar de organizare va trebui să facem noi, următoarea generaţie de elumnişti, ca să fim mai buni decât primii
elumnişti de acum şi mai buni decât tot ce-o să fie bun la anul, având în vedere unde au pus ştacheta cei 18?
Dacă eu, care n-am participat deloc la proiectul ăsta, sunt atât de emoţionată şi ameţită şi prinsă, cum anume or fi emoţiile lor, alea de reuşită şi de succes? Mă-ntorc la înger. Ne ţinem privirile a bucurie împărtăşită.
Ea ştia.
|
Filmul "Codruţ I. Paru"
Gala
în fotografii
.jpg)
